Mai e nevoie de preoți astăzi?

După slujba de dimineață am botezat un negru. Nu înțelegea românește, dar voia să se însoare cu o enoriașă de-a noastră care îi restricționase accesul la fericire întrucât nu era ortodox. Așa că negrul, tânjind la iubirea lui, a stat să-i facem toate ritualurile fără să clipească: l-am stropit cu busuiocul, l-am umplut de untdelemn pe la ochi și până-n tălpi, i-am descântat în toate felurile, până când m-a bușit pe mine râsul la formula „alungă, Doamne, de la el duhul cel întunecat”. Iubirea depășește, într-adevăr, toate granițele (depășește religia, culoarea etc., uneori chiar și moartea, devenind capabilă de orice jertfă).

La finalul ceremoniei, când făceam poze cu botezatul și cu toți cei prezenți, a intrat în biserică o femeie plângând și rugându-mă să merg de urgență ca să împărtășesc pe cineva la un spital. Pe fiica ei, Mioara, de douăzeci de ani și atât. Înainte de a se întâmpla nenorocitul de „atât”, am stat împreună în salon, doar eu cu ea, minute întregi. S-a ridicat în genunchi pe patul de spital, firavă și nespus de frumoasă, cu un tub la gură, tușind niște sunete îngrozitoare, dar vrând din răsputeri să vorbească și să trăiască. La un moment dat s-a agățat de mâna mea cu mânuțele ei injectate și pline de perfuzii, iar viața ei a trecut în mine.

Mioara, vei trăi și tu prin mine!… A câta oare? și până când? Până când vom trece împreună în altcineva.

Comments

comments

Distribuiti articolul...Share on Facebook23Share on Google+0Tweet about this on Twitter

Ion Aion

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *