Frumusețea de a accepta ceea ce suntem (IN MEMORIAM)

O imagine odioasă mă bântuie de ani buni și nu cred că mi-o pot exorciza decât scriind: imaginea unei babe într-un autobuz din New York!
N-aș putea să-i estimez vârsta acelei arătări, oricum era pe povârniș. Îmbrăcată strident, ca o piți de-a noastră, la un moment dat a scos din poșetă un ruj și a început să-și boiască alea, nu știu cum să le zic, înapoi cu vreo jumătate de veac s-ar fi numit buze. Grose!!! Hideous!!! Perplexing!!! Nici acum nu-mi dau seama dacă a fost real sau nu, dar cred că am văzut… Moartea rujată!
Oare pentru ce se pregătea?
Pe loc m-a cuprins dorul de acasă și de băbuțele mele gingașe. Una de-a noastră, în baston și cam de aceeași speranță, s-a chinuit vreo câteva zile să-și vopsească putrezenia de gard.
„Ce faci, mamaie”?
„Mă pregătesc, părinte”…

Amândouă puse pe vopsit realitatea!
Amândouă se pregăteau: una de Viață, alta de Moarte – asta o fi diferența dintre omul secular și cel religios?
Dar nu cumva SE AMĂGEAU amândouă? Una că mai e loc de vreo continuare pe aici, iar cea credincioasă că mai există vreo continuare după?…

Rar, am cunoscut și Oameni capabili să accepte ceea ce sunt. Între ei, o persoană care știu că m-a iubit și pe care o voi iubi mereu și care mi-a spus cu o zi înaintea morții (în chinuri mari, dar ținute pentru sine):
„Să nu te prind că te apucă smiorcăitul! La moartea mea faci cum zic eu! Trebuia să se întâmple. Nu mi-a plăcut niciodată urâțenia, iar partea asta e urâtă. De aceea încerc să fiu demnă acum, dacă poate exista vreo demnitate în asta… Însă e parte din noi, și mie mi-a plăcut să trăiesc TOT ce mi-a oferit Viața”…

I-am zâmbit. Apoi am plâns în mașină.
Cred că a fost singura slujbă de înmormântare la care am vorbit despre bucurie, câteva fragmente ocupându-și locul în Spovedanie…

Unii oameni rămân frumoși chiar și în cele mai hâde momente. Sunt prea Mari!

Și, da, există momente când traiul pe aici te va da de gol ce fel de om ești.
Eu nu voi uita niciodată acele cuvinte: „e parte din noi, și mie mi-a plăcut să trăiesc TOT ce mi-a oferit Viața”. Să spui așa ceva, când toți se zvârcolesc ca râma-n undiță… ce om frumos a fost!!!

În rest, uite câteva criterii de autoevaluare:
1. Dacă poți accepta că uneori Viața va da cu tine de pământ… (adică nu mai ești doar un mucos care se amăgește)
2. Dacă poți crede că te vei ridica din orice cădere…
(și trebuie să crezi, n-ai voie altfel!…)
3. Sau dacă te afli pe picioarele tale și ești conștient de asta, prețuindu-te clipă de clipă, iar nu bătându-ți joc de tine…
4. Dacă poți întinde un deget cât de mic celui trântit (fără să aștepți vreo răsplată din cosmos, ci doar din propria înțelegere a Vieții), dragule, ești un Mare Om!

Comments

comments

Distribuiti articolul...Share on Facebook14Share on Google+0Tweet about this on Twitter

Ion Aion

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *