Eu. Crezul meu! Dreptul meu!

Nu trece mult timp și iar apare câte un sculer(u-i ler și iarăși ler de) matrițer, care știe sigur că „ăsta nu a fost preot, ci a fost”… și-ncepe să deverseze.

Te cred că nu poți concepe una ca asta, cum e posibil să nu gândească toți ca tine, când – nu-i așa? – adevărul e atât de clar în capul tău!? Iar, dacă unul ca mine nu mai vrea s-o cânte p-aia cu leru-i ler, mai mult ca sigur e un om rău, ba așa a fost de când s-a născut. Îți dă un mare confort psihic să crezi asta. Între altele, ești convins că respectivul a fost doar un „popă/ pseudo-teolog/ nicidecum preot”. Te simți și mai bine dacă ți-o verși pe confortul lui psihic oriunde îl prinzi.

Dar flerul tău, mereu inspirat (și când ai votat de-atâtea ori și când, în floarea vârstei, ai câștigat 10 lei la loz în plic), în privința mea cam dă greș. Așa că, n-am de ales, e cazul să ne cunoaștem într-un final:

Spre sfârșitul facultății am plecat cu un program studențesc în America, iar, la unul dintre joburi, am avut parte de o întâmplare din care am înțeles cât de mult contează seriozitatea în tot ceea ce facem. Întâmplarea asta m-a schimbat mult!

Când m-am dus ulterior să dau admitere la doctorat, le-am spus alor mei că voi intra primul. Munca depusă îți dă uneori și certitudini. După prima probă, deja următorul clasat era atât de departe de mine, încât ar fi trebuit să pic restul probelor ca să pierd primul loc. Am mai dat la un doctorat, la Limbi străine, bafta a făcut să intru și acolo cu bursă; norocul și puricii s-au ținut de mine mereu.

Apoi preoția…

Lerule, de-ai afla tu în jurul tău oameni cum am fost eu în preoție, ai trăi în Rai acum, nu în România asta!

Unii enoriași mă considerau sfânt, deși habar n-aveau ce-mi colcăie prin cap și câte păcate fac într-o zi, ori câte traduceri din limbile moarte îndes prin CV. Știi ce i-a impresionat atât de mult în atitudinea mea? Tocmai seriozitatea cu care mi-am făcut datoria – iar asta e o formă de sfințenie, indiferent de profesie. Chiar și acum, deși nu mai cred în sfinți și alte asemenea ceoace, continui să cred în această formă de sfințenie: datoria făcută cu prisosință, în familie, la muncă, oriunde! Acea mamă simplă care se nesocotește, care se jertfește pentru copii, este sfântă! Părintele plecat la muncă peste zări, rupt de copil și de casă, trudind ziua cu lacrimi de sudoare și noaptea cu lacrimi de dor, ăla e sfânt! Chiar și tu ai putea fi! Nu Ilie (despre care am scris pe aici) sau Constantin cel Mare (care și-a ucis, între alții, propriul fiu).

Așa mi-am făcut eu preoția, cu sfințenie de-asta. Acum, când mi-am dat demisia, aveam în laptop două cărți: „Predici către omul modern” și „Spovedania unui preot ateu”. Una terminată, cealaltă nu (cred c-ai văzut, în caz că ai citit-o). Una, prima, la care am muncit cum nu-ți poți închipui cât de mult, alta scrisă pe-ascuns. În ultimii ani, ieșind să predic, au fost momente în care am ajutat niște oameni să se simtă ca-n rai. Să zâmbească, să plângă, să viseze, să creadă în ei înșiși. Însă e ceva mult prea intim ca să vorbesc despre asta aici.

Dar eu, să fi fost gunoier sau circar, mi-aș fi făcut datoria la fel! (mai mult, ca preot nu mă controla nimeni, puteam să n-o fac, totuși eu așa am ales)

Și, dacă va trebui să-mi apăr vreodată preoția – nu mă refer la haruri, taine și alți laci –, ci munca mea, efortul de atâția ani, îmi voi tipări acele predici. Deși mi se pare absurd în momentul ăsta.

Dar te-aș putea pune în mare încurcătură, așa cum încerci tu să mă pui pe mine acum. Să te văd pe urmă cum te mai aduni și la câți teologi de-ai tăi ai mai citit așa ceva… altfel simple documente care atestă ambiția unui om de a-și face pe deplin datoria în pătrățica lui și de a se depăși pe sine mereu.

Fii sigur că, de-aș fi trăit în Evul Mediu, îmi publicam predicile fericit, nicidecum Spovedania, iar tu, peste câteva sute de ani, te pomeneai venerându-mă ca pe un sfânt (fiindcă așa au intrat destui prin calendar…).

Însă ASTĂZI am ajuns într-un punct în care putem mai mult de-atât!

Putem să ne asumăm condiția asta măruntă, nu doar să ne amăgim cu povești (să știi că nu ține decât foarte rar, îți zic dintr-o experiență bogată; unii s-au nevoit cu posturi toată viața și tot s-au zbătut ca viermii în ceasul morții). Iar, dacă ne-o asumăm, ne-o vom și depăși, puțin câte puțin, de la o generație la alta. Însă printr-o mică reașezare a societății, investind în cercetare, în educație, în spitale, nu în altceva…

Putem înțelege că bunătatea e în noi; și că oamenii au inventat religiile odinioară ca să-și exprime, între altele, și acest umanism. Că fenomenul religios aduce și bune și rele la nivel individual, dar, la nivel de societate, de-acum începe să cam dăuneze: o societate profund religioasă nu-și mai caută răspunsuri; deja le are, doar le apără… Vei înțelege pe viitor ce-ți zic eu acum!

Iar ăsta e un Crez, Lerule, măcar atât ai putea și tu să pricepi! E crezul meu simplu, extras din niște experiențe de viață, și dreptul meu să mi-l exprim!

În fine, vestea cea mare cred că deja ți-e clară: pe cât de serios mi-am făcut treaba până acum, cu-atât mai mult în continuare.

Comments

comments

Distribuiti articolul...Share on Facebook779Share on Google+0Tweet about this on Twitter

Ion Aion

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *