De ce eșuează creștinismul ca proiect social?

Ne întrebăm tot mai des de ce nu se mai regăsesc credincioșii în BOR.

Firește că orice instituție își are propriile păcate sau deficiențe, iar BOR nu duce lipsă. Însă, atunci când o relație nu mai funcționează cum trebuie, nu înseamnă că întreaga vină îi aparține obligatoriu doar unuia dintre partenerii respectivei relații. Haideți să mutăm atenția, măcar puțin, de la instituția în sine spre celălalt partener al acestei interacțiuni, spre societate.

De ce nu mai rezonează societatea cu „oferta” Bisericii? Și de ce nu se mai regăsește occidentalul în catolicism, anglicanism sau în altă confesiune creștină, iar locașurile de cult sunt închiriate, vândute, transformate în sedii de firme, cafenele și spații de locuit? Mutând atenția, răspunsul la întrebarea inițială poate căpăta alte dimensiuni decât simpla identificare a sincopelor unei instituții.

Cu alte cuvinte, dacă judecăm doar BOR-ul, îl vom găsi vinovat în multe feluri. Dar, dacă anchetăm societatea actuală, care ar fi „vina” ei? Dinăuntrul Bisericii îi spuneam secularizare. Acum, însă, din afară, tind tot mai mult să îi spun schimbarea mentalităților. Nici BOR-ul și nici creștinismul nu pot fi culpabilizate pentru aceste transformări profunde. Și nici nu văd cum le-ar putea stăvili sau înfrunta.

Voi da un exemplu, mai întâi la nivel de teorie, apoi în felul practic în care se petrece: credința, în general, are beneficii concrete pentru insul care o îmbrățișează, asigură un confort interior, un echilibru (în care depresiile, de pildă, devin aproape imposibile). Credința oferă un sprijin multor oameni, pe care aceștia nu îl găsesc nicăieri altundeva. Dar are și neputințele ei: într-un anumit punct al vieții, credinciosul este obligat, prin simplul fapt că este credincios, să se resemneze în fața propriului destin.

Cum se traduce în practică acest lucru? O soție care ajunge să fie bătută de soțul (devenit) alcoolic, dacă se refugiază în credință, nu are voie să divorțeze, ci e silită să își accepte soarta până la capăt, „să-și poarte crucea”. Adică să stea la bătaie „până când moartea îi va despărți”. Oferta creștinismului nu include „restart”-ul, reinventarea individului, simpla posibilitate ca acesta să își mai schimbe viziunea, obiceiurile și preferințele de-a lungul vieții.

Or, societatea actuală gândește deja complet diferit. Omul modern vrea să își înfrunte în permanență destinul, nu doar să-l rabde, și se află în continuă redefinire și experimentare a vieții. Cele două mentalități, creștină și – să-i spunem – „modernă”, se despart definitiv doar în acest exemplu.

Dacă îi dictezi condescendent omului de astăzi că are dreptul la o singură încercare conjugală, dar că nu o poate „înțelege” deplin decât în urma căsătoriei, deja l-ai pierdut. Potrivit viziunii creștine, nu ai voie să îți testezi compatibilitatea cu partenerul înaintea căsătoriei, iar după căsătorie nu mai ai dreptul să îți recunoști incompatibilitatea. Cine mai face astăzi așa ceva?! Cine își mai începe viața sexuală în noaptea nunții? Câți creștini mai există? Oamenii secolului XXI nu mai practică, mai ales în Occident, dar deja și la noi, acest mod de viață numit creștinism. Ca viziune socială, creștinismul eșuează, nu mai poate convinge mentalitățile prezentului. Iar exemplele pot fi multiple.

Cum ar putea o instituție, fie și BOR, ea însăși atât de puțin ancorată în prezent (ca mod de organizare și funcționare, ca discurs, ca participare la viața socială etc.) să fie trasă la răspundere pentru asemenea evidențe care o depășesc?! La vârful ei (ierarhia bisericească) nu vrea sau nu poate să vadă, la baza ei (preoțimea de rând) vede, dar „face ascultare” de vârf, iar, per ansamblu, chiar dacă ar vrea să facă, oare ce ar putea?

Așadar, de ce eșuează creștinismul în societățile occidentale? Poate fi și acesta un motiv convergent: pentru că și-a asumat un proiect social.

Religiile care au evitat asumarea unor proiecte sociale concrete au deja mai multă priză la occidentalii de astăzi, de pildă budismul. Din păcate, însă, și religiile cu oferte sociale extreme devin tentante, îndeosebi pentru tineri teribiliști. Islamismul (înțeles doar dintr-o perspectivă extremistă, așa cum apare propus de organizații precum ISIS) oferă: harem, aventură, game-uri reale cu strategii și împușcături, adrenalină la cote maxime. Creștinismul oferă: castitate până în noaptea nunții, apoi același partener pentru tot restul vieții, indiferent cum se va dovedi acesta în timp.

Dar după moarte? Islamismul îți promite un harem și mai mare, în timp ce creștinismul te condamnă să rămâi toată veșnicia de miliarde de ani fix cu același partener cu care te-ai pricopsit cine știe cum la 20 de ani.

Ce-i drept, creștinismul – și mă refer la confesiunile tradiționale cu care ne-am obișnuit – mai oferă o variantă în afara celei conjugale: anume castitatea monahală. În România s-au construit schituri și mănăstiri nenumărate în ultimii douăzeci și ceva de ani, mănăstiri care s-au golit aproape de desființare în aceiași ani. Tocmai pentru că aproape nimeni nu mai îmbrățișează un asemenea mod de viață – alt exemplu al schimbării mentalităților. Nu vreau să comentez despre felul în care „luptă” călugării de astăzi cu ispitele trupești. Chiar acum ne aflăm într-un asemenea mare scandal. Consider, însă, că izolarea socială e o anomalie grozavă, un defect al proiectului creștin. La fel este și castitatea monahală sau preoțească (în cazul preoților catolici și al episcopilor ortodocși), prin care îți renegi un întreg sistem reproducător cu care e înzestrat organismul tău. Efortul de a-ți reprima niște funcții firești – prin castitate, prin izolare de semeni etc. – mi se pare cât se poate de nefiresc, oricât de tautologic ar suna.

Coaliția pentru familie ar fi putut să înceapă cu aceste excepții de la mult aclamata normalitate.

Comments

comments

Distribuiti articolul...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on Twitter

Ion Aion

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *